În România. Nu în Italia.

Să te trezești în pat străin. 
Să te duci la o bucătărie care nu-i a ta. Te uiți după ibricul cunoscut. Nu-i. Și ți-aduci aminte...
Iei ce ai în dotare. Mașina de cafea și pachetul de Lavazza. Nu e Jacobs. 
Ieși afară cu cafeaua și tutunul. 
Te așezi pe un scaun de plastic la masa de pe terasă. Nu e scăunelul tău de acasă cu care te dezechilibrai mereu. 
Iei singurul obiect care te ține ”conectată” de realitate, deși ai vrea să fie un vis urât. Și e un vis urât. Ce ține ani buni de zile. Îl deschizi. Intri pe Facebook. Notificări. Prieteni apropiați. Într-un cuvânt fiică-ta. Ce-o mai face? N-ai vorbit cu ea de 8 ore. Ce se poate schimba în 8 ore? O fi visat urât azi-noapte ca tine?
Cauți o poză frumoasă cu iepurași, ursuleți, cățeluși sau pisicuțe. Să i-o postezi și să îi urezi ”Bună dimineața!” cu un optimism al naibii de ipocrit. 
În așteptarea acelui sec ”Bună dimineața!” și acelei inimioare și acelui pupic din partea ei care știi că înseamnă mai mult decât orice, îți termini cafeaua și te duci să trezești acea femeie bătrână bolnavă de Alzheimer și Parkinson să îi dai pastilele de dimineață. Să ai grijă de ea pentru că în ochii ei vezi ochii mamei tale de 84 de ani, care ai lăsat-o acasă cu fiica ta. Și bineînțeles pentru că ai nevoie de bani.
Și încerci să-i dai un motiv zilei de ieri, de azi și de mâine. Sunt ele. Mama ta și fiica ta. Fiica ta care îți îndeplinește visele pe care tu nu le-ai putut îndeplini. Dar ți se umple ochii de dor în momentul în care țârâie telefonul.
S-a trezit fiică-ta. Aștepți să-și înghită gălbenușul la o cafea și 5 țigări ca să-i auzi vocea. Tot cu fața la cearceaf s-o fi trezit? Ca ieri? Ca alaltăieri? Ca în fiecare zi în care nu-ți arată. Stai calmă. Tot de la tine le moștenește. 
Iată și apelul telefonic. Amândouă pline de voioșie. Falsă! 
În astfel de cazuri ”banii aduc fericirea” nu există. Trimiți 3 sferturi de bani acasă să-ți ții fata în facultate și casa-n picioare cu ajutorul ei. Casa...de-acasă! Acolo unde-i fericirea. Chiar dacă-i jumătate de pâine și două felii de parizer. 
Dar îndurați, să v-aduceți aminte peste ani că ați reușit ceea ce alții nu puteau și ceea ce alții judecau.
Sesiuni de examene ale fiicei tale.Iarnă. Vară. Și iar iarnă. Emoții. Căderi nervoase. Și absolvire. Și licență. Luată. Ești fericită. Dar ți se înnoadă în barbă neputința că n-o poți strânge în brațe ca atunci când a intrat la facultate. 
Mănânci la masă cu o străină, și de fiecare dată îți rămâne mâncarea în gât chinuindu-te să-i bagi și ei în gură. 
Trec zilele. Lunile. Așteptând un noiembrie întreg acasă cu fericirea. Și te întorci. Lângă un foc dintr-un șemineu bătrân, mai bătrân ca sufletul tău și lângă un Crăciun care va trece pe lângă tine fără să îl simți. Împodobești un brad și-ți aduci aminte că nu te lăsa fiică-ta-n cameră până nu îl termina. Sau de faptul că de Paști se enerva că îi crăpau toate ouăle la fiert sau nu îi ieșea modelul cu ceară. 
Și plângi. Și bei o sticlă de vin singură. Și te culci. Te culci cu mulțumirea că e cineva care abia așteaptă să îi deschizi ușa. La un an.
În România. Nu în Italia.