O piedică în calea uitării

Vreau să vă prezint cele două fețe ale aceleiași monezi: bătrânețea. Nu scriu asta pentru că vreau aplauze sau vorbe de apreciere, cine mă cunoaște știe ce suflet am sau cât de ticăloasă pot să fiu, iar autoironia e la ea acasă și nu m-am ferit niciodată să șterg cu mine pe jos sau să ascund vreo parte urâtă din mine. Vreau să vă povestesc o întâmplare de ieri și una de azi. Necenzurat și fără floricele. Concluziile le trageți voi, eu voi avea doar una.  1 Ca un background pentru prima întâmplare de ieri, vreau să vă spun că am vreo două  poze în telefon cu rahaturi de câini înșirați pe mijlocul trotuarelor din tot cartierul. De ce? Pentru că am vrut să-mi arăt nemulțumirea față de stăpânii de câini care nu-i pot trage pe un petic de iarbă să-și facă nevoile și mă silesc pe mine să le duc norocul pe talpă până acasă. Ai un câine, ai o responsabilitate, mai sunt și rare excepții când câinele este mai mic de un an sau mai... needucabil. Să ne înțelegem: am câine, pe Rony care are aproape