O piedică în calea uitării

Sunt o norocoasă că sunt copilul ei. Care chiar dacă mă apropii de 24 de ani, pentru ea tot 4000 de grame și 52 de centimetri am. 47 de primăveri, a 13-a zi din primăvară. 47 de zâmbete.  47 de lacrimi. 47 de supărări. 47 de sacrificii. 47 de speranțe.  O singură ființă. O singură femeie. O mamă. A mea. Un univers. Al meu.   E femeia care a schimbat cursul a mai mult de 47 de întâmplări destinate hazardului.  E femeia care a acceptat loviturile destinului fără să se plângă.  E femeia care sfidează trecerea timpului. E superlativul altruismului, curajului, încrederii, loialității, iubirii, sincerității, sensibilității, respectului, înțelegerii și puterii de a accepta.  E femeia care a știut să fie și mamă și tată și prietenă.  Îi mulțumesc pentru mâna pe obraz atunci când visam urât. Îi mulțumesc pentru cartofii rași la gât și șosetele cu oțet când aveam gripă. Îi mulțumesc pentru primul brad de Crăciun, pentru primul ou și primul iepuraș de ciocolată de Paște. Îi m

       Ei bine, nu știu tot despre iubire, doar despre cea care am dăruit-o, vorbesc de ce frânturi din ea am avut parte de la alții. Sau poate n-au fost frânturi și n-am știut eu. Sau n-am vrut să cred. Nu știu nimic despre bărbați, doar câte puțin din fiecare ce mi-a călcat pragul inimii. Sau cei care mi-au călcat nervii. În orice caz, dragilor, sunteți și rari, dar și de duzină. Și eu sunt o femeie de duzină, dar citesc. Și nu numai pe Radu F. Constantinescu.        Mi-a fost dat săptămâna trecută să cer o recomandare de carte unei prietene, și mă bucur că am făcut-o. Am citit o carte care m-a șocat, m-a făcut să înțeleg, mai degrabă să accept ceea ce până acum erau doar întrebări cu răspunsuri bine date în care nu prea voiam să cred. Nu sunt persoana care citește o carte din nevoia de a se identifica cu personajele, în nevoia disperată de a se înțelege pe sine însuși. Citesc pentru că în ele regăsesc oameni, gesturi, fapte și întâmplări de când lumea. Oameni care au înțeles ce s