O piedică în calea uitării

     Era o raritate faptul că mă trezisem singură și cu câteva ore înainte să vină mamaia să tragă de mine să mă scol. În dimineața aceea n-aveam să-l mai aud nici pe tataia pe hol cum îi reproșa lu' mamaia:  „Se mai scoală copchila asta? O mai trezești? E 11!   N-are școală azi?”      Chiar nu aveam școală. Era duminică. Era nouă și ceva și abia așteptam să văd de ce surprize aveam parte în ziua aceea. Făceam 13 ani. Era un număr norocos în familie. Și mama și mamaia erau născute pe 13 dar în luni diferite. Cele mai frumoase momente ale zilei erau acelea când primeai cadouri. Eu visam la multe, dar știam că nu ne permitem. Eram ofticată, într-adevăr când mai vedeam la alții ce-mi doream și eu, dar i-am zis odată lu' mama că vreau și eu un telefon (pe care l-am primit un an mai târziu, odată cu buletinul, un Alcatel gri... Doamne, cât m-am mai bucurat!) și am încetat să mai cer când vedeam că toată lumea se supăra pe mine și mă refuza. Am sărit din pat, m-am dezechilibrat, m-am