O piedică în calea uitării

Plătesc cu câte-un nod în gât fiecare sărut de-al tău, la sfârșitul fiecărui așternut șifonat.  Plătesc cu câte-un gând plin de spaimă fiecare îmbrățișare de-a ta. Gândul că iar o să-mi aluneci dintre brațe. Sau că urmează să aluneci în brațele alteia. Plătesc cu o îndoială fiecare răspuns de-al tău la o întrebare de-a mea. Plătesc cu câte-un dor fiecare zâmbet aruncat din tocul ușii când părăsești încăperea, lăsându-ți parfumul în urmă. Plătesc atingerile tale cu o amăgire că ele vor fi numai ale mele într-o zi.  Plătesc fiecare privire de-a ta jucăușă dată la apus cu absența ei în ziua ce urmează. Plătesc cu câte-o lacrimă fiecare dimineață în care tu te trezești fără numele meu în gând. Pentru mine numele tău ține loc de <”bună” dimineața>. Plătesc cu câte-un țipăt mut, astupat în piept de fiecare dată când îți aud un ton al vocii tale la capătul celălalt al firului.  Plătesc cu propriile-mi minți când te zăresc pe undeva. Plătesc cu o tresărire când vorbește cineva

Sau pe românește: cel mai bun sex oral mi-l face gura lumii.  Oamenii vorbesc. Și nu se mai opresc. De la o cratimă uitată într-un cuvânt dintr-un sms, de la eșarfa aia urâtă și părul ciufulit, sau pantalonii ăia cu o găurică cât un bob de mazăre-n genunchi până la tipul/tipa cu care ți-ai tras-o aseară. Dar bineînțeles, tu le-ai spus doar prietenilor/prietenelor și te trezești la luni că zile că o nouă cunoștință te întreabă de performanțele tipei sau tipului respectiv/e în pat.  Trăim în era generalizării pentru că suntem lași să spunem lucrurilor pe nume cuiva în față. Și uite-așa se transmite: prieteni-cunoștințe-restul lumii. Și uite-așa devin: din prieteni-cunoștințe-restul lumii. Bineînțeles cu timpul. Pentru că el are întotdeauna o cale de a ne arata ce și cine contează cu adevărat. O prietenie care a luat sfârșit, n-a existat de fapt de la bun început.  Eu am fost singură la părinți. Și părinte, că m-a crescut doar mama. Și bunicii. N-am să scriu aici viața mea de când am

Să te trezești în pat străin.  Să te duci la o bucătărie care nu-i a ta. Te uiți după ibricul cunoscut. Nu-i. Și ți-aduci aminte... Iei ce ai în dotare. Mașina de cafea și pachetul de Lavazza. Nu e Jacobs.  Ieși afară cu cafeaua și tutunul.  Te așezi pe un scaun de plastic la masa de pe terasă. Nu e scăunelul tău de acasă cu care te dezechilibrai mereu.  Iei singurul obiect care te ține ”conectată” de realitate, deși ai vrea să fie un vis urât. Și e un vis urât. Ce ține ani buni de zile. Îl deschizi. Intri pe Facebook. Notificări. Prieteni apropiați. Într-un cuvânt fiică-ta. Ce-o mai face? N-ai vorbit cu ea de 8 ore. Ce se poate schimba în 8 ore? O fi visat urât azi-noapte ca tine? Cauți o poză frumoasă cu iepurași, ursuleți, cățeluși sau pisicuțe. Să i-o postezi și să îi urezi ”Bună dimineața!” cu un optimism al naibii de ipocrit.  În așteptarea acelui sec ”Bună dimineața!” și acelei inimioare și acelui pupic din partea ei care știi că înseamnă mai mult decât orice, îți termi