DOUĂ FAȚETE ALE BĂTRÂNEȚII

Vreau să vă prezint cele două fețe ale aceleiași monezi: bătrânețea. Nu scriu asta pentru că vreau aplauze sau vorbe de apreciere, cine mă cunoaște știe ce suflet am sau cât de ticăloasă pot să fiu, iar autoironia e la ea acasă și nu m-am ferit niciodată să șterg cu mine pe jos sau să ascund vreo parte urâtă din mine. Vreau să vă povestesc o întâmplare de ieri și una de azi. Necenzurat și fără floricele. Concluziile le trageți voi, eu voi avea doar una. 

1

Ca un background pentru prima întâmplare de ieri, vreau să vă spun că am vreo două  poze în telefon cu rahaturi de câini înșirați pe mijlocul trotuarelor din tot cartierul. De ce? Pentru că am vrut să-mi arăt nemulțumirea față de stăpânii de câini care nu-i pot trage pe un petic de iarbă să-și facă nevoile și mă silesc pe mine să le duc norocul pe talpă până acasă. Ai un câine, ai o responsabilitate, mai sunt și rare excepții când câinele este mai mic de un an sau mai... needucabil. Să ne înțelegem: am câine, pe Rony care are aproape 8 ani și care niciodată nu și-a făcut nevoile decât pe pământ, pietriș și iarbă. Are și o manie de a râcâi ca mâța pentru a-l acoperi, care pe mine mă calcă pe nervi- nu vă spun cât praf, noroi sau câți bolovani mi-a aruncat peste picioare.

Aseară, Rony mirosea asfaltul de la capătul unei alei de acces a unui bloc, în fața căruia stăteau trei... cucoane. Una mai „doamnă” ca cealaltă. De fapt, ce știu eu, că numai una a avut tupeul să deschidă gura. Eu am un obicei de a-mi plimba câinele cu căștile în urechi și muzica la maxim, scuze multor cunoscuți care probabil au vrut adesea să salute o surdă. Dar când e de gâlceavă, universul te pune să schimbi melodia și dintr-odată auzi:

-De ce naiba nu l-o fi dus mai încolo, îl lasă să-și facă nevoile în față, acolea, în nasul nostru? Stă cu ochii-n telefonul ăla...

-Vă rog frumos, veniți până aici doamnă și uitați-vă... spuneți-mi și mie dacă și-a făcut cumva nevoile.

Stau prost cu piticii pe creieri, se plictisesc adesea că-i ignor și drept urmare au început să apese pe butoane. Vreau să știți că după aceste prime două replici, doamna nu a mai știut să asculte, ci țipam una la alta, că doamna nu știe să-și aștepte rândul la replică. Eram două țațe. Una mai tare-n gură ca alta.

-Hai lasă gura, ia-l și du-te mai încolo...

-Vreți să-mi spuneți, cu maidanezii ce faceți dacă se c**ă în fața blocului? La ăia ce le faceți, de cine vă luați?

-Ia uite nesimțita, de ce țipi? Pune-ți pampers la gură, nesimțita dracului că și la copil îi pui pampers la c*r. (Vă rog să-mi explicați voi această comparație sau analogie, sau ce-o fi, că eu n-am înțeles-o.)

-De ce țip? Din cauza atitudinii tale, ești femeie în toată firea, ai o vârstă și te iei de oameni degeaba pe stradă că n-ai altceva mai bun de făcut cu viața ta.

I-am întors spatele și am plecat. Vreau să mă credeți când vă spun că n-am jignit-o nici măcar o dată. Dar depinde, poate ce i-am spus, unii consideră jignire. În urma mea efectiv a urlat și chiar am prins momentul în care una dintre doamnele cu care era i-a zis să se potolească:

-De ce să tac? Dă-o dracului, muierea dracului, nesimțită, lua-v-ar dracu' cu câinii voștri cu tot.

Nu mă judecați, nu-mi spuneți că indiferența e cea mai bună armă și nu mă întrebați de ce m-am coborât la mintea ei. Ajungi să simți cuțitul în os și nu mai poți să taci. Un astfel de moment mă face să-mi doresc să am în casă un sac de box agățat de tavan în vreo cameră. 

2

Astăzi pe la prânz, merg până la bancomat să scot niște bani. Aceeași eu, surdă, cu muzica-n urechi. După ce-am scos banii, mă întorc să plec și în spatele meu una dintre cele mai drăgălașe bătrâne pe care le-am văzut. Mică de statură, îmi ajungea până la umăr, părul alb bogat tuns bob până la umeri, un ten alb, curat și cu cei mai senini ochi albaștri pe care i-am văzut. Cu o diferență de înălțime și greutate, era leită bunică-mea, Dumnezeu s-o odihnească! I-am citit pe buze până să-mi dau căștile jos:

-Vă rog frumos, mi-e și rușine... vreau să scot niște bani, și nu mă pricep... nu vă supărați...

Văzusem că avea card de la o bancă diferită de cea a bancomatului și i-am spus că e posibil să-i ia câțiva lei comision, iar bancomatul băncii ei era oricum prea departe. Nici nu vedea și nu-mi venea să cred cum încredința un card și-un PIN pe mâinile unei străine.

-Am mai fost aici și am mai întâlnit oameni, dar mi-a fost rușine să le cer ajutorul.

Nu am vrut să cred că a cerut ajutorul și nu a fost ajutată sau i-a fost mai mult teamă decât rușine. Sau tu ca om când vezi o bătrână în jurul unui bancomat, care se uită pierdută, treci pe lângă ea nepăsător? După ce am căzut de acord câți bani vrea să îi scot, mi-a cerut să-i spun și câți mai are și i-am scos chitanță. În timp ce butonam mâinile începuse să-i tremure și cu ochii în lacrimi mi-a spus:

-Mi-e greu să umblu... de când nu mai e soțul...

-El se ocupa de toate astea?

-Da, iar acum... eu nu știu...

-Și eu i-am pierdut pe-ai mei...

-Ce? Soțul?

-Nu... bunicii... nu prea mai am pe cine să ajut.

Își băgase banii în portofel și până să îi scot eu chitanță de sold rămas, ținea 50 de lei în mână pe care eram sigură că voia să mi-i ofere. După ce i-am întins cardul și chitanța, mi-a întins banii, am refuzat-o și m-a întrebat:

-Păi și eu cum vă mulțumesc?

-Păi ați făcut-o doamnă... mi-ați zis „mulțumesc”.

După cum m-a privit, am stat și m-am gândit dacă nu cumva era un obicei de-al ei să-și rupă din pensie pentru ajutorul pe care-l primește. Am mângâiat-o pe umăr să nu mai plângă și mi-am luat „La revedere!”. M-am uitat în spate de vreo câteva ori după ea cum se îndrepta spre casă cu privirea în pământ. Eu n-am putut să-mi șterg zâmbetul și starea de bine nici acum și mi-aș dori s-o mai întâlnesc de vreo câteva ori. Și credeți-mă, eu zâmbesc cu adevărat doar de două ori pe an.
 Unii oameni îmbătrânesc frumos, alții urât. Și nu mă refer la aspectul fizic sau la ce boli degradează sănătatea. În orice caz, eu acum știu sigur cum NU aș vrea să îmbătrânesc.