”Singura mea ocupație a fost să urmăresc o fericire absolută la care credeam că pot ajunge cu ajutorul femeilor; nu există ceva mai iluzoriu.”

      Ei bine, nu știu tot despre iubire, doar despre cea care am dăruit-o, vorbesc de ce frânturi din ea am avut parte de la alții. Sau poate n-au fost frânturi și n-am știut eu. Sau n-am vrut să cred. Nu știu nimic despre bărbați, doar câte puțin din fiecare ce mi-a călcat pragul inimii. Sau cei care mi-au călcat nervii. În orice caz, dragilor, sunteți și rari, dar și de duzină. Și eu sunt o femeie de duzină, dar citesc. Și nu numai pe Radu F. Constantinescu. 

      Mi-a fost dat săptămâna trecută să cer o recomandare de carte unei prietene, și mă bucur că am făcut-o. Am citit o carte care m-a șocat, m-a făcut să înțeleg, mai degrabă să accept ceea ce până acum erau doar întrebări cu răspunsuri bine date în care nu prea voiam să cred. Nu sunt persoana care citește o carte din nevoia de a se identifica cu personajele, în nevoia disperată de a se înțelege pe sine însuși. Citesc pentru că în ele regăsesc oameni, gesturi, fapte și întâmplări de când lumea. Oameni care au înțeles ce se petrece cu ei, cu sufletul lor, cu oamenii din jurul lor și s-au gândit să împărtășească și publicului, să ne scoată capetele de struț din nisip, să-i lumineze și pe alții. Se numesc AUTORI. Dar sunt tot oameni. Două mâini, două picioare, o inimă, un creier și un sex.

      Cartea se numește Climate de Andre Maurois. Am fost atât de impresionată încât nu am putut să nu notez câteva paragrafe. Nici nu știu dacă va fi nevoie de alte comentarii de-ale mele, întrucât ele sunt clare, ca fundul unui bebeluș. Doar o să-mi exprim câteva opinii că nu mă pot abține. 

      Voi bărbații nu vă deosebiți cu nimic de femei , voi femeilor, nu vă deosebiți cu nimic de bărbați. Excepție face podoaba dintre picioare. Experimentăm/exercităm, atât unii cât și alții aceleași sentimente, același cinism, aceeași frivolitate, aceeași iubire, aceeași gelozie, aceeași suferință, același ego spart, aceeași mândrie ratată. Și nu numai. În fine, vorba multă, sărăcia omului. Trecem la fapte. Mmm. Bine. Tot prin vorbărie redate.

„Greșesc aceia care spun că dragostea e oarbă; adevărul e că dragostea-i indiferentă la defecte sau slăbiciuni- pe care le vede foarte bine- când își închipuie că a găsit într-o ființă acel ceva ce-o interesează mai mult decât orice și care, de cele mai multe ori, nici nu se poate defini.”

Pasajul acesta răspunde la întrebările:

Cât am putut fi de prost/proastă, orb/oarbă?

Cum de nu mi-am da seama mai devreme.......?

Ce dracu am văzut la el/ea?

De ce.....?

și lista continuă. Dacă reușești să te detașezi un pic de problemă, îți pui următoarele întrebări:

„Unde a fost greșeala? Oare eu am comis aceleași erori? Sau pentru că am făcut aceeași alegere? Trebuie să ascunzi întotdeauna ce simți, ca să păstrezi ceea ce iubești? Trebuie să fii îndemânatic ca să combini, să maschezi, atunci când ai vrea să te lași în voia simțirii tale?”

la care bineînțeles, răspunsul, în final e:

„Nu mai știu.”

Trecem la alt pasaj:

„Fericirea nu-i niciodată statornică; fericirea e un răgaz pe care ți-l lasă neliniștea.”

Tineri și neliniștiți suntem. Până la 40 de ani, numai cercetare facem, abia apoi începem să trăim cu adevărat. Nașa mea de botez, să-i dea Dumnezeu sănătate, de fiecare dată când venea vorba de viață și fericire, nu ezita să-mi spună: „o clipă de fericire se plătește scump. ce-i fericirea? eu n-am fost fericită niciodată.” Acum răspundeți voi. Ce-i fericirea? Luați o foiță de hârtie și notați-vă cele mai fericite clipe ale voastre. Voi ce-ați plătit? 

„Farmecul persoanelor întâlnite întâia oară îți insuflă speranța că te-ai putea schimba pentru ele, negând un trecut pe care l-ai fi vrut mai fericit.” 

Toți intrăm în viața altora cu desaga în spate. Că atârnă mai greu(și ne sufocă) sau mai ușor, depinde de fiecare. Dar de ce să-l negi? Ok, nu-l dezvălui, dar de ce să-l negi? Numai din pricina faptului că a fost nefericit? Oricât farmec ar avea persoana, cu apăsarea unui trecut nefericit, te aștepți de la oricine să se repete figura. Să mai adaugi, pentru mai târziu, același tipar de nefericire. Cobești. Cauți. Cercetezi. Numai să te convingi pe tine însuți că nu ești menit pentru fericire și că toate vor fi la fel ca până acum. Ca justificare și alte explicații vin cu alt citat: 

„Neînțelegerea dintre oameni provine poate din faptul că unii trăiesc mai mult în trecut, iar alții în prezent.”

 Trecutul e trecut. Prezentul n-are loc pentru regrete și nici pentru frustrări. Deși ne confruntăm cu o eră a stereotipiei și tindem să credem că întâlnim același tip de persoane din trecutul nostru, trebuie să ai credința că fiecare purtăm în noi ceva diferit. Sau poate tu ești acela/aceea care ar trebui să abordeze dintr-o altă perspectivă lucrurile. De când am renunțat la ideea că „bărbații-s niște porci, toți la fel” trec altfel prin viață. Accept mai ușor dezamăgirea. Și ce e cel mai important, văd lucrurile bune într-un bărbat, nu numai pe cele rele. Viața pentru asta a fost dată. Iubește cât poți tu de tare. Suferă. Dar cel mai important, învață! 

Iată o contradicție despre dragoste. Sau despre fidelitatea în dragoste.

„-Singurul lucru care poate face din dragoste un sentiment foarte frumos e fidelitatea, fidelitate cu orice preț și trainică până la moarte!

-Nu înțeleg deloc ce importanță ar avea fidelitatea. Omul trebuie să trăiască în prezent. Important e să storci din fiecare clipă ceea ce poate conține ca intensitate. Și scopul acesta nu se poate atinge decât prin trei mijloace: puterea, primejdia sau dorința. Dar de ce să dorești menținerea prin fidelitate a ficțiunii unei dorințe care s-a evaporat?”

Toți ne dorim fidelitate. Atât bărbații cât și femeile. Și toți înșelăm de altfel. Nu mai cred în fidelitate. Cred în loialitate. E o diferență. Deși în DEX par să aibă aceeași definiție, viața le dă alt sens. Bărbatul poate fi infidel, dar loial. La fel și femeia. Și-acum să particularizăm un pic.

„Bărbații își dezvăluie sufletul pe zone succesive, bine apărate, așa cum femeile își dezvăluie corpul.”

Bine, asta era pe vremea când puteai spune de niște sâni că-s mari sau un fund că-i mic, nu să-ți dai seama de măsuri dintr-o poză de pe Facebook. ”Oare o să ajung la 90 în fund dacă dau celulita asta jos?” De centimetri în niciun caz. De aici și înșelatul, că de mâța nu ridică coada, nici motanul n-o... Mda. Și da, bărbații își dezvăluie foarte greu sufletul. Femeile, naivele, îl pun pe tavă. Și-l dezvăluie și bărbații cu cât ajung să atingă anumite nivele de încredere, dar oare mai știm ce-i aia? O mai acordăm cuiva? Ei bine, datorită lor, acelor femei ușoare, bărbații adoptă acum un comportament frivol:

„Le-am făcut curte fără să le iubesc, ca o chestiune de onoare și pentru a-mi dovedi mie însumi că era capabil de succese.”

 Bărbații au nevoie întotdeauna de confirmări din partea femeilor. Că sunt capabili, buni în a-și afirma virilitatea. Indiferent că femeile le-o inspiră printr-un gest, o privire, o vorbă sau niște vocalize în cearceaf. Au nevoie de asta pentru a-și duce încrederea în sine și mândria la cote maxime. Aproape toți sunt vânători. 

„Îți făcea impresia că ține pătimaș la o femeie, îi făcea curte asiduă, o copleșea cu scrisori, cu flori, apoi deodată o părăsea și începea să se ocupe de o alta fără ca prima să fi putut înțelege cauza acestei schimbări...Era dur, crud, în dragoste lăsa să se înțeleagă că totul îi părea un joc fără importanță, atât pentru el cât și pentru alții. Vă închipuiți câtă suferință a putut stârni un asemenea caracter.” 

Fetelor, cred că vi se pare cunoscut tiparul, și deși 

”Nu-mi place deloc felul lui de a se uita la femei de parcă ar fi transparente.”

voi, încă vă gândiți că:

 „A fost îngrozitor, dar multă vreme nu m-am putut lecui. Omul acesta era atât de complex, de atrăgător, de exigent; când brutal și rece, când tandru și rugându-se de mine.”

Adevărul e că dragelor, e dulce răul ăsta necesar, deși lasă în urma lui numai cenușă. Și voi vă stăruiți să rămâneți  în situația asta în speranța în care: 

„În fond, o femeie cu adevărat îndrăgostită, n-are personalitate; încearcă să ghicească ce fel de femeie dorește bărbatul iubit să găsească-n ea, ca să devină femeia dorită...”

N-o să reușiți niciodată asta. Înseamnă să nu mai fiți voi înșivă. Și nu sunteți capabile de asta. Nici cu Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică în voi. Doar să vă placă prea mult SF-urile.

Un bărbat mai poate fi așa din cauza unui fapt: a iubit și a fost decepționat. Și caută în orice femeie de după, copia femeii iubite din trecut, să se potrivească, cât mai bine, golului din inimă. 

„A venit EA, care i-a cristalizat , firește, pentru totdeauna, personalitatea lui de amant. Dragostea e legată la el de un anumit gen de obraz, de o anumită fantezie în comportare, de o anumită grație, puțin tulburătoare, nu foarte naturală. Și cum în același timp e de-o sensibilitate absurdă, categoria aceasta de femei, singura pe care o iubește, îl face foarte nenorocit.”

De aici vă puteți da seama fetelor de ce nu sunteți pe placul bărbatului iubit. Ca să stăm strâmb și să judecăm drept, Eva a greșit prima. Nu Adam. Trăiți în umbra altor Eve. Eve care de altfel, au fost capabile cu ei de aceeași frivolitate și cinism de care o anumită categorie de bărbați e în stare.  Și ne influențăm și ne transformăm unii pe alții, femei pe bărbați, bărbați pe femei. De aceea nu suntem fericiți. Cerem prea mult de la persoanele iubite. Îi punem pe un piedestal, în condițiile în care suntem conștienți, că poate să cadă oricând, pentru că nu e locul lor acolo. Și de-acolo și suferința. Suntem prea exigenți unii cu alții. Prea stricți. Și prea pretențioși.

„Spiritul femeilor e alcătuit din impresiile succesive lăsate de bărbații care le-au iubit, tot astfel după cum gustul bărbaților e format din imaginile confuze  și suprapuse ale femeilor care au trecut prin viața lor și adesea suferințele îngrozitoare pe care o femeie ne-a făcut să îndurăm, devin pricina dragostei pe care o inspirăm alteia, și pricina nenorocirii ei. 

Când ne chinuim să formăm spiritul unei femei, o facem pentru un alt bărbat.” 

Ei bine, cam asta a fost. Pe mine m-a cam lăsat fără cuvinte. Poate pe voi nu. Un singur lucru mai e de spus, deși a fost spusă de un bărbat, e valabil pentru ambele sexe:

„MI-E FRICĂ DE DRAGOSTE, MI-E FRICĂ DE MINE ÎNSUMI.”